Imi aduc aminte cu cata nerabdare si
curiozitate asteptam ziua de astazi. Aveam 8 ani si cantam "lalala".
Aveam ingeri in minte si auzeam "lalala". Imi aduc aminte de un copil
curajos, neranit inca, cu flori in par si pamant sub unghii.
Pamantul era cuminte atunci; raurile curgeau in aval si soarele rasarea de la est. Oamenii mari purtau camasi si cumparau pufarine iar fetele purtau pantofi cu toc. Fostii copii cresteau copii sperand ca ei nu vor intalni frica sau rusinea. Sperau ca ei vor cunoaste intelepciunea fara durere si ca drumul lor spre Amenti va fi bland. Imi aduc aminte de niste oameni pe care nu am apucat sa-i cunosc si de un tata pe care nu am apucat sa-l aud. Amintirile mele sunt blurate si cu cat incerc sa vad mai clar cu atat mi se incetoseaza ochii. Viata mea de dinainte pare a fii o Atlantida scufundata. Un mister.
Astăzi se implinesc doi ani de cand trăiesc dar si doi ani de cand nu-mi mai gasesc scanteia; mi-au îngropat-o adânc in palme spunand ca trebuie sa sângerez in căutarea ei. Mi-au luat aripile spunand ca sunt prea amarate pentru "lumea asta noua" si mi-au dat un fel de masinarie electrica huruitoare care pierdea ulei si facea fum. M-am bucurat de ea pana cand am aflat ca se incarneza in carne si mananca sufletul. Mi-am luat adio de la cer cu lacrimile prelinse pe piep si am promis ca eu nu voi mai arde linia! De-atunci merg.
Trăiesc...si ma observ. Ma scanez de sus in jos si de la stanga la dreapa de trei ori pe zi cu aceelasi entuziasm ca prima oară; si prima data are ochii crapati si parul ruginit. Uneori chiar imi simt trupul mai batran decat e si ma privesc dansand pentru ultima oara. Aud strazile intunecte pe care le-am mers cu tine in suflet si ma ingrozesc; eram singura. Uneori ma doare tot corpul si ma ascund dupa pereti; sunt sange si os iar inima asta e prea mare pentru un om atat de mic.
Pamantul era cuminte atunci; raurile curgeau in aval si soarele rasarea de la est. Oamenii mari purtau camasi si cumparau pufarine iar fetele purtau pantofi cu toc. Fostii copii cresteau copii sperand ca ei nu vor intalni frica sau rusinea. Sperau ca ei vor cunoaste intelepciunea fara durere si ca drumul lor spre Amenti va fi bland. Imi aduc aminte de niste oameni pe care nu am apucat sa-i cunosc si de un tata pe care nu am apucat sa-l aud. Amintirile mele sunt blurate si cu cat incerc sa vad mai clar cu atat mi se incetoseaza ochii. Viata mea de dinainte pare a fii o Atlantida scufundata. Un mister.
Astăzi se implinesc doi ani de cand trăiesc dar si doi ani de cand nu-mi mai gasesc scanteia; mi-au îngropat-o adânc in palme spunand ca trebuie sa sângerez in căutarea ei. Mi-au luat aripile spunand ca sunt prea amarate pentru "lumea asta noua" si mi-au dat un fel de masinarie electrica huruitoare care pierdea ulei si facea fum. M-am bucurat de ea pana cand am aflat ca se incarneza in carne si mananca sufletul. Mi-am luat adio de la cer cu lacrimile prelinse pe piep si am promis ca eu nu voi mai arde linia! De-atunci merg.
Trăiesc...si ma observ. Ma scanez de sus in jos si de la stanga la dreapa de trei ori pe zi cu aceelasi entuziasm ca prima oară; si prima data are ochii crapati si parul ruginit. Uneori chiar imi simt trupul mai batran decat e si ma privesc dansand pentru ultima oara. Aud strazile intunecte pe care le-am mers cu tine in suflet si ma ingrozesc; eram singura. Uneori ma doare tot corpul si ma ascund dupa pereti; sunt sange si os iar inima asta e prea mare pentru un om atat de mic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu