Mica fiind, am citit odata despre o pasare care se naste si
moare in zbor. Cat curaj! ma gandeam eu. Sa traiesti si sa mori in aceeasi zi.
Sa fii si sa nu mai fii in aceelasi
moment. Soarele apune dar clipa e mereu aceeasi. Viata curge dar clipa e mereu
neschimbata fiindca pe Pamant si in lumile nenascute inca timpul e doar o
adunatura de litere. O conventie care ne ajuta doar sa intarziem de la fericire
si sa facem tot din ce nu vom retine si nimic din ce vom lua cu noi. Da, sa
traiesti si sa mori in prezent si sa sti ca traiesti si mori in prezent, asta e
adevarata desavarsire.
Au trecut anii si am aflat ca si lumea oamenilor, lumea
sufletelor cu trup, e condusa de aceeasi lege. Legea Lui Dumnezeu- a cerului -a
vantului- a aerului- chiar, si nimic din
ce a zburat vreodata nu-si va mai gasi linistea mergand. Nu pentru ca nu poate
uita bratele marelui albastru, ci pentru ca nu intelege ca doar neintelegand
cum a ajuns jos va plutii din nou -eu nu stiu nimic si uite asa stiu totul-.
Au trecut anii si mi-am vazut parintii traind pentru prima
data, cand au murit. Se prea poate ca unii oameni sa traiasa o secunda? ca a
exista si a-ti sterge brajii ori de care ori sufli praful asternut peste roua
de ieri nu e viata. E doar o trista poezie, o doina.
*
In drum spre drumul meu te-am intalnit pe tine si nu exista
primavara mai tanara sau flori de mar mai batrane. E o dulce tulburare, ne e
frig si cald in aceelasi timp, iar dreptunghiul asta de hartie vorbeste in
limba lui de-atunci demult, (de acum) de cand eram (suntem) doar respiratii.
